Psihologia multimilor

„Psihologia mulţimilor” a fost publicată în 1895. Editorul ei, Félix Alcan publicase anterior lucrări ale unor sociologi iluştri ca Henri Bergson şi Émile Durkheim. Le Bon se ocupă de comportamentul grupurilor pe care le numeşte „mulţimi psihologice”. El arată că în anumite circumstanţe date, şi numai în aceste circumstanţe, o aglomerare de oameni ajunge să posede caracteristici noi, complet diferite de cele ale fiecărui individ care o compune. Elementul specific mulţimilor psihologice este că au un fel de suflet colectiv, fără îndoială având un caracter tranzitoriu, dar prezentând caractere foarte nete. Acest suflet îi face pe indivizii care compun mulţimea să simtă, să gândească şi să acţioneze în mod cu totul diferit de cel în care ar simţi, gândi sau acţiona în mod independent. Colectivitatea devine astfel o mulţime psihologică sau o mulţime organizată, care formează o singură fiinţă şi se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. Există anumite idei şi sentimente care nu apar şi nu se transformă în acţiuni decât în cadrul unei mulţimi. Mulţimea psihologică este o fiinţă provizorie, compusă din elemente heterogene, sudate la un anumit moment dat. O mulţime psihologică se constituie în urma unui şoc psihic, elementele care duc la formarea mulţimii fiind: sentimentul de putere, datorit numărului mare de indivizi care formează mulţimea, amplificat prin dispariţia sentimentului de răspundere personală individuală, ca urmare a anonimatului mulţimii; contagiunea mentală, care determină pe fiecare individ în parte să-i imite pe ceilalţi, chiar dacă această comportare a sa este evident împotriva propriului interes; sugestia care este de natură hipnotică, sentimentele şi gândurile fiind orientate în sensul determinat de hipnotizator.